A treia carte despre Fuego
In caz ca va intrebati, DA, s-au scris TREI CARTI despre Fuego. Numai cand ma gandesc la acest lucru ma bufneste rasul. Dar stati, partea distractiva de abia acum incepe.
Articolul de pe adevarul.ro “Viaţa lui Fuego, subiect de carte. Ascensiunea cântăreţului e comparată cu calvarul lui Iisus. Totul – sub egida Uniunii Scriitorilor” este cel mai amuzant text pe care l-am citit in ultimii ani. Nu stiu daca aceasta a fost intentia autorului dar nu prea ma intereseaza.
Am ras cu lacrimi! Enjoy:
Parafrazându-l pe Marin Sorescu, am putea afirma şi noi că Fuego n-a existat, ci a existat doar o voce de aur care a trebuit să poarte un nume. Şi acest nume a generat o carte întru totul tulburătoare, cu multele-i puseuri intertextuale, şi, poate, cu mii de cititori, o carte ce-şi merită extrapolată definiţia pillatiană a poemului într-un vers („un singur corn, dar câte ecouri în păduri”), mai actuală ca niciodată pentru o scriere precum cea în discuţie
Ion Roşioru în prefaţa cărţii „Gara centrală”.
Fuego la grădiniţă
În cărţile despre Fuego nu există pagină în care să nu apară cuvintele suflet, iubire, lacrimi, gingăşie. Aflăm din primul volum că, la grădiniţă, Fuego l-a luat la ochi pe un copil ţigan pe nume Mădălin. „Doamna educatoare, băieţelul acesta cu pielea negruţă la obrăjori şi la mânuţe a venit din Africa la noi în clasă?”. Se povesteşte că Mădălin, care tocmai picta, a rămas cu pensula în aer. Fuego a mers mai departe: „Aşa mi-aţi spus dumneavoastră, că negrii trăiesc în Africa”. Educatoarea mărturiseşte în carte că a încercat să explice că Mădălin nu era negru, avea doar pielea măslinie. „Măslina e neagră”, a sărit ca ars Fuego. Dar totul s-a terminat, fireşte, cu bine, căci tot Fuego a pus lucrurile în ordine, pe calea dragostei de oameni. Şi a spus: „Mie îmi place foarte mult de băieţelul acesta cu pielea negruţă şi vreau să stau lângă el, pentru că vreau să am şi eu faţa ca a lui”.
Din cele două volume ale biografiei mai aflăm că una dintre întrebările care îl munceau pe Fuego în primii ani ai tinereţii era: „Oare o să găsesc o fată care să mă iubească pe mine, pe Paul, şi nu pe Fuego?”. Mai mult, Paul se temea cel mai tare de „fanele frumoase dar care ar putea ascunde de fapt nişte bolnave de SIDA”. Fuego a cunoscut-o pe prima lui iubită, Ana, la un concert pe care l-a susţinut la Grota Miresei. „Ana, ai un nume frumos, de legendă”, au fost primele lui cuvinte către ea. La finalul primei întâlniri, Fuego i-a spus: „Mă despart de tine cu speranţa revederii. Am petrecut cu tine câteva ore şi plec cu sufletul încărcat de frumuseţea acestei seri”.
Fuego se tânguie de pe culmile gloriei: „Sunt în vârful muntelui, dar mă clatin, n-am putere să îndur mizeriile ce sunt aruncate spre mine. N-am luat nimic niciodată de la nimeni fără să nu dăruiesc în schimb o bucăţică din sufletul meu. Le-am dăruit iubire, căldură, vocea mea, m-am dăruit lor şi drept răsplată aruncă cu noroi în mine… Doamne, cât de singur mă simt aici în vârf!”
