Despre dependenta de dulce

Dupa ce m-am autotorturat suficient cu lectura si evaluarea retetei de prajitura kinder pingui, pe care am concluzionat ca nu o sa pot sa o fac in aceasta viata, am dat de o alta reteta care mi s-a parut mult, mult mai potrivita abilitatilor mele culinare: reteta de ciocolata de casa. Hm… mi-am spus… de ce nu? Da, radeti dupa pofta inimii, am facut ciocolata de casa! 

Cica zaharul, zaharul vanilat si apa se pun la fiert – eu zahar vanilat nu am, nu pun. Cat o fi 450 de grame de zahar? Vreo juma’ de punga, clar, dar daca nu e exact ce s-o intampla? Iaca am si lapte praf, dar punga e desfacuta si nu am cu ce sa cantaresc, asa ca dupa ce fierb apa cu zaharul ala cat ma taie capul si in niciun caz nepricepand recomandarea autoarei – “Cu cat siropul va fi mai legat (ca pentru fondante, se ia o picatura intre aratator si degetul mare si daca atunci cand se despart degetele, se formeaza o “coarda”, se intinde un fir subtire de la un deget la altul, inseamna ca siropul e suficient de legat)…” – trantesc in siropul pe care nu-l verific la “coarda” un pachet de unt, cacao si incep sa torna la lapte praf, amestecand vartos. Cand simt ca nu mai merge cu lingura, imi plonjez mainile si bineinteles ma ard, bag repede dejtele-n gura si… hmm! Ma, e buna! E asa de buna ca daca nu m-as fi ars la degete nu as fi crezut vreodata ca-i facuta de mine! Asa ca ma cuprinde entuziasmul si mai framant, umplandu-mi constant gura pofticioasa cu atat cat imi incape-n pumn din masa vascoasa si calda si demential de buna la gust. Ce ramane, pun frumos intr-o tavita si mai si netezesc cu grija, ca de-acum pofta mi-o alinasem. Asa incat pot sa ma laud cu manopera, ciocolata de casa, facuta in casa, de nimeni altul decat subsemnatul! Cine-ar fi crezut ca-i asa de simplu?